Ovidiu Genaru (1934). a debutat în "Luceafărul" în 1964, iar în volum cu "Un șir de zile" (1966). despre poet Alex. Ștefănescu spunea: " Când citim o carte de versuri de Ovidiu Genaru, avem senzaţia că ne aflăm în spatele unui pictor care tocmai transferă pe pânză, cu ajutorul pensulei şi culorilor, peisajul din faţa noastră. Vedem, încântaţi, cum un drum de ţară, prăfos, pe care trece un banal car cu boi, se eternizează şi capătă o semnificaţie artistică. "
"Marea aruncă la ţărm manuscrise pierdute,/ àcele reci ale spaimei de apă./ O, crab bătrân, soare care nimiceşti şi învii totul,/ o, lucru de mână al mării! Moartea lucrează lacom./ Ne vom întoarce la var şi nisip oricum s-ar petrece/ viaţa cea de toate zilele./ Oul explodează în palmă şi cântăreţul scrie pe năluci./ Moliciuni perforate de rouă!/ înnoptăm într-o scoică; părul tău,/ draga mea, îmi luminează cina săracă." (Marea)
Ion Mircea (1947). a debutat cu volumul "Istm" (1971). Mircea Cărtărescu îl plasa în compania Angelei Marinescu, a lui Daniel Turcea și a lui Virgil Mazilescu în zona poetică în care persistă mari teme ale modernității, observând în textele sale "o latură ludică, mai puțin încrâncenată"
„Sunt croitorul mării/ cine dar cine-i cunoaşte măsurile/ talia de abur/ sânul ubicuu/ cerul cu nor un fier de călcat lăsând în urma lui/ aroma de stofă umedă şi arsă?// dincolo de ea/ e un dincolo nemăsurat/ altul ia croiala nemăsuratului Unu/ deodată nu mai rezist tentaţiei şi o ridic de subsuori/ şi măsurând-o cu braţele îmi sap mormântul în ea/ sângele ei străveziu mă împroaşcă pe mâini şi pe faţă// în loc să orbesc infinit mai limpede văd.// tivul iluminat şi festiv al fiinţei.” (Haute couture)
Nicolae Prelipceanu (1942). a debutat în 1966 cu volumul "Turnul înclinat". "Nicolae Prelipceanu se exprimă frecvent prin temele modeste ale proximităţii, înlocuind explozia vitalistă cu oboseala de-a fi. Decorului măreţ i se substituie banalul, anodinul, prozaicul, producînd impresia unui "realism" asumat." (Gheorghe Grigurcu)
"deşteptarea în gara de nord că măturăm culoarele/ astfel se trezesc din somn românii/ care nu mai aşteaptă nimic/ nici un tren nu mai vine/ nici un tren nu mai pleacă/ numai cîte-o boare palidă mai pîlpîie/ în ochii lor stinşi/ tac şi se tem se ascund unii după alţii/ totuşi cine trebuie îi vede/ sînt murdari/ put/ unii au ochii sticloşi/ cu toţii s-ar face cît mai mici/ ca să nu-i poată nimeni identifica/ să nu-i pună la socoteală nimeni/ ştiţi/ noi nici n-am existat vreodată/ totul nu e decît iluzie o simplă iluzie/ şi măturoiul chiar şterge această iluzie/ şi ea se pierde într-un nor de praf/ ca-n Grand Hotel Victoria Română/ ca-n atîtea alte dăţi// stăm, de o parte şi privim totul/ cu îngăduinţă/ pînă cînd unul întreabă candid/ bre dar aceia nu sîntem noi?/ morala/ deşteaptă-te rămîne cea mai potrivită/ pentru un veşnic somn uşor" (deşteaptă-te rămîne)
Doina Uricariu (1950). a debutat cu volumul "Vindecările" (1976).
"Numărătoarea s-a terminat/ Cinci degete de la o mână, cinci degete de la/ mâna cealaltă,/ Coastele ţin în coşul lor de calciu gălbui// făptura nu prea înaltă./ Deasupra lor, ca două toarte mai cresc/ din amfora cărnii, sânii cu vinişoare albastre sub/ piele,/ pe care îi mângâi de parcă ai învăţa un meşteşug/ de la împletitorul de nuiele,// de la cel ce suflă în băşica de sticlă/ boltiri şi muguri, alunecări de odăjdii peste tămâie/ de la copilul ce culege din iarba arsă de brumă/ cea din urmă căzută gutuie." (Numărătoarea)
Vasile Vlad (1941). a debutat cu volumul "Pedepsele" (1968). "Puse cap la cap, poemele lui Vasile Vlad alcătuiesc și ele un fel de discurs pe cont propriu, un soliloc ai spune dezordonat, dacă nu te-ai grăbi să nu vezi că este organizat totuși de persistența unei stări care alege din realitate doar formele și semnle deznădejdii" (Eugen Negrici)
"versurile lui Vasile Vlad bruschează, mai degrabă, printr-o dramatică, dureroasă neputință de asumare a oricărui protocol, a oricărei convenții, a oricărui cod." ( Mircea Iorgulescu)
"Nu stă nimeni la umbra stejarului iarna,/ orb fiind nu-ți mai ștergi oglinda/ Știi să strigi: Am să mor, am să râd, nu cer nimănui să mă crează/ Urâți-mă. Slăbite-s împletiturile cărnii,/ Inima slabă ca un cal cu piedică la picioare/ Să nu mai zic odată că/ toți vorbim omenește și fiecare-și vorbește omenasca sa? Să zic de prapurii imediatului în/ tot ce-i culminant?/ și, mereu mai sprintenă ca niciodată?/ Moartea-evantai" (Cântecul III)
