coperta

pg.166

Modalităţile expresivităţii lirice prezente în „noua sinteză a simplităţii” sunt enumerările, repetiţiile, refrenul ori „intercalarea ostentativă a prozaismului”, „ingenuitatea caligrafică” sau „un anume dialog simulat”. Un alt argument pe care Baconsky îl foloseşte în favoarea tezei sale este realismul, debusolant pentru cei care în urmă cu 5 ani îl auziseră atât de radical disociindu-se de el. E cu un totul alt tip de realism acum, care trimite la ceea ce generaţia ’80 va numi prin „efect de sinceritate”, recuzită „hiperrealistă”, biografism. „Acum realismul, austeritatea lui sunt opuse exceselor metaforice, «barocului exagerant» al căutărilor din epoca interbelică”. Liricii metaforice, Baconsky îi preferă o lirică a colajului, a sincerităţii, a „banalului”, a individualului. Interesantă pentru vizionarismul proiectului lui Baconsky ni se pare o privire în oglindă a două definiţii ale metaforei. Prima îi aparţine poetului: „Cred că, în structura versurilor, metafora îşi va rezerva altă funcţie, disimulându-şi fizionomia specifică în fluxul emotiv pe un temei contrapunctic şi devenind un element al ritmului interior, în sensul de organizare a mutaţiilor sufleteşti pe care le presupune creaţia”. Cea de-a doua, unei scriitoare din generaţia ’80, Simona Popescu: „Metafora va fi mai mult o comparaţie, o imagine simbol, aşa cum imaginile cinematografice selectează ansambluri, structurându-le într-un mod sau altul în funcţie de sensurile vizate în reprezentări concrete, sau aşa cum în pictura de astăzi imaginea (tabloul) reprezintă un obiect real care prin contextualizări diverse trimite la tot felul de sensuri simbolice globale”. Ipoteza lui Baconsky în legătură cu schimbarea la faţă a metaforei devine actuală în postmodernism, iar Baconsky, deşi nu e inclus printre cei de la care se revendică generaţia ’80, este în acest text un anticipator al poeziei tranzitive. Comentând poezia lui Robert Frost, Baconsky impune implicit un nou tip de lirism, demetaforizat, orientează privirea poeţilor şi a cititorilor spre alte zone, foarte puţin frecventate (poezia americană): „Realismul e desăvârşit, fără inflexiuni mistice sau excese metaforice – adeseori frizând platitudinea faptului oarecare (…). E ceva din adevărata înfăţişare modernă a poeziei care izvorăşte dintr-o nouă atitudine realistă, investind cuvintele cu firescul lor, pentru ca, în schimb, să capete greutate specifică tonului general, lirismul direct, copleşitor”.

Temerară este şi lectura lui Mircea Ivănescu din poezia generaţiei beat, publicată în Steaua în vol. 6 din 1961. Iniţial tonul autorului este rezervat: „Poate ar fi util să se încerce o analiză mai atentă a aşa numitei «Beat generation», aceasta nu din cauza valorii estetice, în nici un caz deosebite, nici a noutăţii, ci pentru semnificaţia de document social a operelor scrise de autorii «beat» al acestei manifestări ilustrând o stare de spirit”. Noutatea est mult prea mare şi numai menţionarea numelor lui Allen Ginsberg sau Gregory Corso e o victorie. Mircea Ivănescu profită de ideologia lor anticapitalistă, filorusă, pretext pentru a deschide apetitul şi pentru trăsăturile de tehnică literară: aspectul epic, „aglutinarea şi torsionarea imaginilor din realitate”. Sunt poeţi care mult mai târziu vor fi asumaţi ca modele de către generaţia ’80, poeţi care vor avea să influenţeze decisiv mişcările hippie, flower-power. Este o opţiune ignorată de tinerii poeţi români care debutează la noi în anii ’60, caracterul subiectiv, antimodernist, oral părându-li-se prematur acestora. Finalul articolului lui Mircea Ivănescu este şocant prin curajul diagnosticului: „În ce are ea mai valoros, lirica aceasta se integrează în valabila poezie americană”. Extrem de vizionar în teorie, Baconsky nu reușește acelaşi lucru în poezie. În următorul volum, Imn către zorii de zi (1962), se întrevede un poet patetic, care nu înnoadă legătura cu un trecut imemorial ca în Fluxul memoriei, ci care dimpotrivă, caută să uite, să se rupă total: „Şi-am uitat de măruntele griji, de trecutul meu/ Care seamănă câteodată cu iarba şi umblă mereu căutându-mă,/ Şi-am uitat de orgoliu şi de toate paraginile/ Unde-ncercam să ivesc uneori armonii.”(Meditaţie în întuneric).

o traducere

E inutil, nu am mâncat nici ieri,
însă diavolul da,
picioare de porc, țări, viitorul
i-au îndestulat marile pântece-

nu luna, nu soarele,
ci a mea scârnă luminează,
un sigiliu pe moartea-mi în cocină!
Și ei se zbenguie-n cântece...

(Attila József, Medalion, 1929)


It’s useless, I didn’t eat yesterday either,
the devil ate instead,
pigs’ feet, countries, the future.
And he filled up his belly—

instead of the moons, the suns,
it’s my own wild turds that shine,
the seals on my pigsty death!
They’re frolicking and making music...

în niciunul din ungherele casei

nu reușești
să te ascunzi ar fi la îndemână
sunt crăpături formate în jurul ușii
pe acolo nimic nu trece nimic nu rămâne
frigul se coalizează
corpul îndură apropierea

Colind

“cu praful șters, cu căzile aproape spălate
(cu căzile spălate pe jumătate)
cu unghiile tăiate și nasurile frumos desfundate
întâmpinăm anul nou
- cu volane la mâneci (la gât se numește jabou?)
ăăă așadar – Moș Crăciun
mi-a adus un șampon, un deodorant, un săpun
o apă de colonie, ba nu, un after Denim!
și ce-o să se-ntâmple după ce o să fim
a) treziți din somn, sculați de la masă, scoși de sub masă, trimiși afară cu un șut în spate
b) gata? cu toate”

(Sorin Gherguț, lacuri piscine căzi în Orice, Pandora M, 2011)

19 decembrie. Citatul de luni

Bunicul a trecut în camera cu televizor ca o stafie.
Dați-mi voie să vă repet că acestea sunt amintiri exacte, pentru care bag mâna-n foc.
M-am așezat pe scaunul care s-a transformat în băncuță de parc. Gembird se dădea în leagăn, iar în urma ei era furtună. Cerul era negru și gri și verde. Vântul era greu ca de catifea înecăcioasă, iar eu eram acolo fumând țigări Marlboro.
M-am îndrăgostit de ea instantaneu. Am servit-o cu o țigara și până la filtru am cerut-o în căsătorie. Nunta a avut loc imediat, și pe la jumătatea sticlei de vin spumant eram undeva pe malul mării, în luna de miere, făcând dragoste și hrănindu-ne cu scoici.
- Unde suntem? o întreb
- Cum? Nu recunoști benzinăria aceea?
- Nu.
- Suntem în Rai, prostuțule!
Și tot așa.

Cosmin Cârciova, Voia, Casa de Editură Max Blecher, 2011

pg. 146

S-a observat faptul că există în toate textele ce compun volumul un ritm alert, că versurile se succed cu viteză, că poetul se află într-o cursă neliniştită. Mai mult, s-a descoperit în spatele acestui ritm de fugă „un poet hăituit, terorizat, urmărit de simboluri de tinichea”. Cel mai bine se vede această cursă epuizantă în Doar aşa să alergi!. Poetul este un globe-trotter obligat să accelereze. Este un ritm infernal, iar misiunea noului poet este de a lega trecutul de prezent: „Ţinând de mână pe cei din faţă, pe cei dinapoi,/ o punte să legi între oameni/ spre înălţimi.”(Doar aşa să alergi!) În această fugă infernală, versurile capătă ritm şi îl anunță pe Nichita Stănescu din Tocirea: „Aleargă/ până când vei toci/ pingeaua subţire a vieţii,/ până ce-ţi vei toci picioarele, trupul-/ până la glezne, până la genunchi, până la brâu,/ până la inimă, până la frunte – ea/ nu se va toci niciodată!” (Doar aşa să alergi!). Finalul textului este surprinzător. Poetul altoieşte în mod ironic versuri din Sorcova, refolosind asemenea postmodernilor fantezist şi ludic vechile materiale. Mircea Cărtărescu vede, datorită acestei disponibilităţi a poetului de-a recicla, de a ironiza convenţiile, în Geo Dumitrescu un „pre-postmodern”: „…mai departe, mai departe, în oameni,/ necontenit,/ ca o undă uşoară, ca un ecou, colindând,/ ca un fir de trandafir,/ tare ca piatra,/ iute a săgeata…” (Doar aşa să alergi!). În acelaşi registru parodic se păstrează Geo Dumitrescu şi în Problema spinoasă a nopţilor în care este deconstruită o şedinţă de lucru al cărei subiect este găsirea de soluţii pentru dilatarea nopţilor: „Avem nevoie de nopţi adânci, încăpătoare,/ duble, dacă se poate, de nopţi mari, frumoase,/ ca mintea românului de pe urmă.” (Problema spinoasă a nopţilor). Nu vedem niciunde tonul grav maiakovskian pe care Nicolae Manolescu îl zărea ieşind la suprafaţă în această poezie, ci distanţarea poetului de locuri comune, de rebuturile versificatorilor din anii ’50.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre ultimul text, Omul va fi om, în care poetul redevine militant, iar textul didactic. Geo Dumitrescu, „trecut prin marile porţi maiakovskiene”, prin romantice „şcoli de cadre”, scrie un poem invadat de roşu: „Şi umblau prin noi, furnicând,/ seminţele nemuritoare/ ale marelui anotimp roşu…/ Zburau uşor, tulburat peste paginile/ cărţuliei cu scoarţe roşii…/ Afară,/ un pelerin cu togă roşie/ azvârlea manifeste roşii de aramă pe străzi.” (Omul va fi om). Poezia sa devine o muletă pe care o flutură dezinvolt prin faţa cititorilor.
Am lăsat pentru final Câinele de lângă pod, singurul poem recuperabil integral, considerat şi poezia-efigie a lui Geo Dumitrescu. Poetul nu se mai raportează la actualitate, iar „busola sa nu mai arată prezentul”, aşa cum observa Paul Georgescu într-o formulare memorabilă, ci preferă subînţelesul parabolic. Lirismul apare tocmai din situaţia aparent banală, din consemnarea la cald a evenimentului, din transcrierea parcă nefiltrată, autentică a trăirii. I se dă prioritate unei întâmplări mărunte, obţinându-se o acută priză la real. „Îl priveam prostit de mirare, înmărmurit,/ căci, desigur, acestea nu sun lucruri/ pe care să le poţi citi în privirea unui câine,/ când, deodată,/ zării în ochii lui limpezi, strălucitori,/ chipul meu, oglindit,/ chipul meu, care seamănă atât de bine/ cu o veche coajă de pâine neagră,/ fruntea mea, plină de dungi,/ ca apinzătoarea unei cutii de chibrituri/ în care n-au mai rămas prea multe beţe…” (Câinele de lângă pod). Din această cantonare în derizoriu, din prozaizarea discursului poetic şi coborârea poeziei în „real” apar cele mai bune versuri ale lui Geo Dumitrescu. Poetul renunţă la constructori, la electricieni şefi, la rachete şi uzine, pentru câinele Degringo şi o bicicletă.
Soarele calm, Oameni şi flăcări şi Aventuri lirice sunt cărţi în care, ca într-un proces de fagocitoză, cele câteva poezii ce rezistă, cum este Câinele de lângă pod, caută să elimine rebuturile textuale.

pg. 19

Desovietizarea presupune o serie de măsuri menite să şteargă din me­moria colectivă urmele vasalităţii. Astfel limba rusă, obligatorie în toate şcolile, devine una din limbile la alegere printr-o „circulară” internă trimisă de Ministerul Învăţământului. Liceul de fete Zoia Kosmodemianskaia devine Liceul Central. Institutul Maxim Gorki, înfiinţat în 1948, cu scopul de a şcoli profesori de limba şi literatura rusă se transformă în Facultatea de slavistică în cadrul Institutului de limbi străine. Muzeul româno-rus este închis, în clădirea acestuia deschizându-se Muzeul literaturii române. Editura Cartea Rusă devine Editura pentru Literatură Universală, iar librăria cu acelaşi nume este închisă sub pretextul aplicării unui plan de sistematizare a spaţiului. Desovietizarea spaţiului public implică şi demolarea statuii lui Stalin din Bucureşti şi schimbarea numelor de străzi şi oraşe cu rezonanţă sovietică: Bulevardul Jdanov devine Bulevardul Primăverii, „Oraşul Stalin” e redenumit Braşov.
Prin această operaţie de eliminare a unor denumiri, elita locală îşi pro­pune să consfinţească ruptura de Moscova, ce nu e nici pe departe atât de profundă pe cât se urmărea să pară. E mai curând un eşantion de gândire primitivă ce se doreşte a fi impusă şi maselor. „Incapabil să distingă în mod clar între cuvinte şi lucruri, sălbatecul îşi imaginează de regulă că legătura între nume şi persoana sau lucrul desemnat de acesta nu este o asociere simplă şi arbitrară, ci o legătură reală şi substanţială ce-i uneşte pe cei doi” (J. G. Frazer). Tratând cuvintele drept lucruri, se doreşte o ştergere cu buretele a unei realităţi. Acelaşi fapt, intrinsec naşterii statului propagandistic, se petrecuse în etapa „stalinizării” şi „sovietizării”, când echipa comunistă pare frământată de idei iraţionale, de natură mistică: „O regulă veche a magiei spune că evocarea invocă revelaţii, adică rostirea numelui convoacă spiritul, demonul, divinitatea”. Reapariţia neaşteptată sau reînvierea anumitor nume (Blaga, Barbu, Emil Cioran, Mateiu Caragiale) era văzută ca o ameninţare ce putea fisura construcţia monolitică a sistemului.
Începând 1961-1962 și numele lui Stalin devine din ce în ce mai puţin frecventat, chiar dacă Dej se dovedeşte unul dintre discipolii cei mai fideli, practicând, în termenii lui Ghiţă Ionescu, un „stalinism nostalgic”. Trecerea sub tăcere a unui nume sau înlocuirea sa printr-un necronim este o obişnuinţă a regimului, din 1965 numele lui Hruşciov dispărând din circulaţie.
Schimbarea perspectivei asupra Uniunii Sovietice, tonul mai reţinut, este o realitate nelipsită de ambiguităţi. Lipsa de consecvenţă şi profunzime a autorităţilor locale se observă şi din faptul că în ciuda măsurilor antisovietice ce indică o răcire a relaţiilor cu Moscova, se menţine „colaborarea româno-sovietică în problemele de securitate sau de informaţii”.