Uimitoare este în cazul lui Gellu Naum capacitatea de a reveni după 20 de ani la tipul de lirism la care renunțase în 1948. Cele patru volume ce compun acest hiatus,
Filonul (1952),
Tabăra din munți (1953),
Poeme despre tinerețea noastră (1960),
Soarele calm (1961), sunt date uitării atât de el cât și, în mare parte, de critică, iar versurile:
„cu toate glasurile tinereții
rostim solemn, la nesfârșit,
cuvintele de aur:
Lenin!
Partid!
Spre comunism!”
par rostite de o gură străină. Aparent găsim în
Poeme despre tinerețea noastră toate ingredientele necesare unui volum pe linie, germenii unei „estetici angajate”, propagandistice. În realitate însă este o ordonare mecanică a cuvintelor, un joc sinistru pe care poetul acceptă să-l joace, un pseudolimbaj necesar pentru a adăposti în subterană poezia la care Gellu Naum nu renunță nici un moment. Gellu Naum scrie în
Poeme despre tinerețea noastră despre cuvintele „cele noi”, „cele roșii”, despre „schimbarea lucrurilor, care poate să însemne și schimbarea perspectivelor”:
„Sau poate ar trebui să caut
cuvintele de evocare –
cu gingășia degetului pus pe flaut –
la steagurile care ard în soare…”
În lungile convorbiri cu Simona Popescu, Gellu Naum îi vorbește despre autoamuțire, cea legată de siniștrii ani ’50: „«un coșmar, cineva care n-a trecut prin asta nu are cum să înțeleagă și nici n-ar trebui să judece», îmi spunea. «Ei ar fi putut atunci să mă distrugă de două ori. O dată în plus ca poet. Am încercat să mă apăr cum am putut. Am ieșit într-un fel din viață». Știi că trecuse atunci printr‑un soi de maladie ciudată, care a durat câțiva ani. «Nu mai puteam să vorbesc și nu mai vroiam să văd pe nimeni», mi-a mărturisit. (…) «Eram cât pe‑aci să mă sinucidă atunci»”. Această stranietate „psihosomatică” pe care o trăise și în timpul războiului, preț de o lună, se traduce în scris prin cele 4 volume pe care le publică. Este o continuă raportare a poetului la un trecut antifascist, la o frenezie juvenilă, la miturile stângismului occidental, o căutare a evitării realităților prezente:
„și, împotriva lor, pe-atunci,
în inimile noastre venea cuvântul lui Lenin,
așa cum în ghinda stejarului ... pădurile viitoare.” (
Pe-atunci)
Gellu Naum caută să nu scrie despre furnale, uzine, colectivizare, schele, să nu alunece în banalitățile versificate ale „tribunilor îmbujorați”. El scrie despre idealurile unei generații, despre ceea ce ar fi trebuit să reprezinte miezul literaturii de stânga:
„Nici vorbă că o mână de poeți
mai ciripeau prin colivii
după faimoasele criterii ale poeziei
vreo patruzeci și patru de poeme
(ba, ce zic, poate chiar mai multe),
poeme despre dor,
dar despre comunistul îngropat
în noaptea zăbrelită a Jilavei,
în noapte subterană a Doftanei,
și despre dorul lui
cânta, în milioane de inimi
pasărea nevăzută, pasărea vie a speranței.” (
Nici vorbă, înfloreau lalelele)
Deși încearcă să uzeze de o parte a temelor indispensabile în epocă (inapetența unor poeți pentru o realitate imediată), Gellu Naum nu are parte de cronici favorabile. Dimpotrivă. Criticii îl privesc cu suspiciune, plasându-l în categoria „poeților care ciripesc prin colivii”. Astfel, Ion Dodu Bălan acuză
Viața Românească pentru că ar fi publicat „versificații moderniste, fără nici un conținut nou, social-politic. Anumite poezii ale lui Gellu Naum sunt din acest punct de vedere prezențe regretabile în paginile revistei. Avem nevoie de o poezie a muncii socialiste, a muncitorului înaintat, a pasiunilor și idealurilor sale. Din păcate mai apar unele poezii despre muncitori, rezumate la niște vagi pasteluri urbane, în care sunt «plantați», pentru decor, oameni în salopetă, oameni despre a căror viață sufletească nu aflăm decât extrem de puține lucruri, în cazul cel mai fericit”.
Un ton revoltat, violent, îndreptat împotriva „celuilalt”, a memoriei care nu se poate desprinde de o realitate opusă noilor timpuri răzbate din
Cuvinte de aur:
„cu toată ura
(…) ne place să lovim retina
acestor ochi rotunzi
și nu prea inocenți, deși catifelați,
acestor ochi care de-atunci,
din vremea tinereții noastre,
păstrează-n ei mucegăitul peisaj
al celeilalte părți a baricadei.”
Interesantă ni se pare asocierea între textele lui Gellu Naum și ilustrațiile lui Jules Perahim (grafician suprarealist devenit unul dintre cei mai cunoscuți ilustratori ai romanelor realist-socialiste ale epocii). Poetul mimează entuziasmul:
„cuvintele-faptă, cuvintele
din arsenalul tainic al tinereții noastre:
Lenin, Partid, Eliberare.” (
Oamenii și cuvintele lor),
dar pare să știe că dincolo de ceea ce spune e scris altceva. În
Cerneala surdă Gellu Naum avea această conștiință a structurii palimpsestice a textului poetic și a forței ambivalente a cuvântului: „Cuvintele sunt extrem de periculoase, ele întind curse la tot pasul, ele pot uneori, când suspectarea lor devine mai puțin atentă, ucide. Înapoia fiecărui cuvânt stă totdeauna celălalt cuvânt și aproape totdeauna acesta din urmă este cel adevărat”. Dincolo de lozincă se află în permanență la Gellu Naum cuvântul poetic. De altfel, deja din
Soarele calm (1961) poemele nu mai sunt decât rareori atinse de „spiritul partinic”, iar poetul își amintește cu greu „sufletul optimist al poporului și ideologia clasei muncitoare”. Este și cazul poeziei
Plutirea timpului, unde doar ultima strofă este tributară tematicii timpului:
„Între tavan și podea, undeva,
în forma ei fluidă și neclară
plutirea timpului se modela
ca un bulgăr moale, de ceară.
(…) Mi-era dor. Și vroiam să te chem
la această solemnitate
în care se scria un început de poem
despre politica partidului la sate.”
Este o strategie discursivă la care recurge poetul, în care poanta finală este una ratată. De altfel, aceste „stângăcii”/„strategii” sunt sancționate de critică. Chiar în
Steaua apare o recenzie a volumului din 1961 în care se observă atipicitatea poeziei lui Gellu Naum, obscurizarea mesajului care-și pierde din eficiență:
„Participarea oricât de sinceră la contemporaneitate poate fi compromisă, în poezie, de sistemul ambiguu al imaginilor artistice. E ceea ce se observă mai des în volumul de poeme «Soarele calm» de Gellu Naum. Cultivarea notației bizare, de un anume primitivism ce se vrea naiv, de mult depășită de altfel în poezie, îl aduce pe autor în situația de a realiza o imagine denaturată, nesemnificativă a satului nou.”
Poetul dă impresia că se află într-un labirint în care caută o ieșire. Tonul s-a domolit, nu mai are duritatea din volumul anterior, e o „temporizare” a mișcării observată de Cezar Baltag în
Athanor. Singura certitudine pe care o are poetul este hipermnezia. Revin în textele sale reacții de protest împotriva războiului, amintiri ale unui timp sumbru, fără a avea virulența și puterea de mobilizare prezente la „tribunii îmbujorați”:
„Mă mișc desigur cu o încetineală uluitoare;
uneori îmi întind mâna ca să mângâi un scaun pe care nu stă nimeni,
alteori îmi îmbrac versurile în redingotă
și silueta lor mă plictisește de moarte;
acesta nu e un joc, desigur,
sau, în orice caz, e un joc poetic deosebit de grav,
dar în căutările mele nedeslușite încă,
un singur lucru e sigur:
nu uit cu ușurință gangurile întunecate ale trecutului,
nici umbra tăcută a câinelui
și veghez, laolaltă cu ceilalți oameni vii,
ca niciodată noaptea să nu se mai oglindească în ochii senini ai copiilor.” (
Un singur lucru)
Textul de mai sus poate fi și autocritică a poetului, incapabil să deprindă „virtuozitatea” celor din plutonul fruntaș și să renunțe la reflexele dintr-o altă vârstă poetică, la poezia ca joc, la violența limbajului, la experiment.
De departe însă cel mai interesant experiment al volumului Soarele calm, un text unic în poezia timpului, este
Studii pentru un poem la țărmul mării completat cu
Paranteze lirice. Structura mozaicată a poemului lasă să se întrevadă de fapt doi poeți. Primul, de la suprafață, este Gellu Naum, autor al unor meditații în cadru marin, iar al doilea este conștiința de rezervă, poetul nemulțumit de vitalitatea și de implicarea în cotidian ale celui dintâi. Este o conștiință poetică scindată, o transpunere pentru prima dată în versuri a discursului dublu:
„Tu care-ți rezemi fruntea de ape și țărână,
precum odinioară ți-o rezemai de mână,
și care-n osul timpului, ca într-un antic scut,
mai simți vibrând, zvâcnind sub deget, zvâcnirea de-nceput,
la ceasul când pe creste se mai adună încă
luminile plăpânde și umbrele domoale,
când se desprind din ape și se preling pe stâncă
șopârlele de spumă cu mlădieri egale,
nu sta s-asculți, în seară, cum marmura îngână
sub vetre de cenușă, tulburătoru-i mit
purtat de vânt din largul Mangaliei și până departe, în Colchinda cu țărmul aurit;
unde stă să te cuprindă tristețea idioată:
cetatea asta greacă, venind de sub pământ,
din amfora ei spartă mai sună câteodată
și orbul mai bocește din flautul lui frânt.
Nu sta să-ți pună umbra zăbranic peste chip,
ci, scuturându-ți sarea din părul ca de smoală,
îngroapă-ți cu călcâiul tristețea, în nisip,
s-o umple apa mării cu verdea ei cochetă. (Versurile acestea, transcriind actul liric al reveriei, departe de a însemna cântarea nu știu căror «frumuseți» defuncte, scot la iveală, pe plan poetic, contradicția dintre nevoia de contemporaneitate și expresia ei, aici înceată de vraja melodiei. În ceea ce privește imaginile, fondul vechi pe care sunt brodate le face să semene grozav cu petalele colorate ale unor flori veștejite. Abundența creează mozaicuri și nu corole vii).”
Vocea din „subterană” are rolul de a sancționa un discurs liric mult prea detașat pentru necesitățile timpului. Versurile sunt etichetate drept revolute, iar sensibilitatea fanată. Poetul găsește forța de a se dedubla, de a mima un discurs critic, dezaprobator, disponibilitate pe care o vom mai întâlni la Marin Sorescu sub forma parodiilor. Sunt așezate fată în față două tipuri de limbaj: unul poetic, cu irizații simboliste, și altul justițiar, îmbibat de clișeele epocii, care se limitează să denunțe și să vitupereze:
„În fața ta e marea, gigantic sân, rotund,
sub străvezii marame, zbătându-se încet
și ea, pe nesimțite, trezește din afund
tristețea ta naivă de om și de poet;
(…)
Tu, învelit în falduri de vânt, ca-ntr-o cămașă,
la pragurile apei, lângă zăgazul rupt,
prin carapacea asta de scoică uriașă,
asculți tristețea lumii cum bate, dedesubt… (și iată cum reveria aduce după ea tristețea, melancolia. Dar toată istoria melancoliei, toată atracția amforelor și faldurilor, nu poate acoperi caducitatea situației poetului care meditează la țărmul mării; sursa penibilului provine, printre altele, din înghețarea expresiei la etape depășite și, de aceea, limitante. Contemporaneitatea noastră nu se recunoaște – nici măcar ca simbol – în tragismul lui Orfeus, după cum nu se recunoaște nici în tristețile minore, de situație. Transcrierea mai departe a reveriei va face, firește, și mai vizibile toate acestea).”
Este un exercițiu de autoflagelare, de eliminare a oricăror urme de lirism și de aducere a acestuia în zona locului comun, a sloganului și lozincii, de renunțare la tristețe și inspirație în favoarea heirupismului contemporan și a inventarului de teme impuse.
„Știu, înconvoi spinarea și bâigui abătut,
fragmente de poeme acum clasicizante
și regăsești în ele miasme de trecut,
ca zgura de cărbune uitată-n diamante;
cum stai aici, la pragul frenetic al stihiei,
îți potrivești pe buze o cută de tristețe
izbind solemn, cu fruntea, sicriul poeziei
și regăsești în ele miasme din trecut,
(…)
le recunoști pe toate, și le privești cum dorm
mai prăbușite parcă în somnul lor domol:
FRUMOASA ADORMITĂ, respiră uniform
și lui s-așterne praful, pe umărul ei gol… (Aici las mării, veșnic aceeași, vuietul ei și mă întorc spre oamenii de pe țărm. Ei nu-și uită niciodată numele, culoarea ochilor, linia obrazului… și, lăsând de asemenea mării reveria legănătoare și tristețea clasicizantă, reții doar consecințele lirice ale acestei paranteze).”
Morala textului este explicită: natura nu mai stârnește interesul. Stimulii s‑au schimbat, la fel ca și poetul care pare să abandoneze reveriile marine. Textul este însă mult mai complex decât pare, iar autorul nu trebuie crezut pe cuvânt. La o interpretare atentă, circumspectă, care ia distanță critică față de text, se va vedea că poezia trebuie citită cu sensul frazelor schimbat. Gellu Naum nu crede în ce spune, tocmai de aceea el nu omogenizează cele două structuri, ci are grijă să le delimiteze strict. El afirmă acolo unde ar vrea să nege, și tocmai de aceea are grijă ca parantezele să fie scrise în cel mai autentic limbaj de lemn.
În Soarele calm sunt și poezii de iubire suave și muzicale:
„Când mângâi, mai spre toamnă, vreo frunză ruginită,
rugina asta, bronzul din carnea ei, ivită,
foșnește cu un sunet ușor de necrezut,
izbind în scoarța crengii verzui, ca într-un scut.
Eu sunetul îl caut și îl întorc, domol,
spre alba frumusețe a gâtului tău gol.” (
Când mângâi),
sau viziuni în care regăsim imaginația luxuriantă, explorarea subconștientului, realitatea din visele lui Gellu Naum:
„Era o noapte, poate prea lucioasă,
o noapte de miasme și de tăcute ore
și, peste carapacea de pâclă albicioasă,
părea că-și sună cerul tipsiile sonore;
cascade virginale, elastice și drepte,
superbe acrobate, cu fiecare salt,
împrăștiindu-și părul de spumă peste trepte,
se prăvăleau, molatec, în plase de bazalt;
pășteau în urmă turme de elefanți greoi
mugind a rut, sălbatec, cu trompele în vânt,
ca niște catedrale înfipte în noroi,
cu turle și clopotniți întoarse spre pământ
și se umfla pământul de-o caldă respirare:
în zumzete ușoare, de ovații
plutea în aer moartea când se iveau, pe zare,
corăbii, parcă arse, aceste constelații,
iar mai spre sud, în bezna cu tainice unghere,
își legăna pădurea vlăstarii suferinzi;
lianele ca niște gigantice artere
zvâcneau în somn, trosnindu-și puternicele grinzi.” (
Era o noapte)
Cât de insolite par astfel de viziuni hipnagogice în vacarmul de urlete și trâmbițe ale celorlalți.
Într-o confesiune, Gellu Naum vorbește despre moralitatea poetului care în viziunea sa este de fapt autenticitate. Onestitatea în poezie este un act vital. În ce măsură este Gellu Naum consecvent, onest, autentic în anii ’50? Cât din ceea ce publică sunt rezultatele compromisurilor pe care le face? Sunt acte antipoetice? „știi, cel mai important pentru un poet e moralitatea. Asta înseamnă să fii cinstit. Cinstit în poezie. Ca și în viața ta. De pildă, atunci când vorbești despre dragoste să știi ce e aia. Știu unul la o mie. Vorbesc toți. Cinstit în poezie înseamnă să nu faci compromisuri. De nici un fel. Orice compromis este un act antipoetic. Sau înseamnă să aperi ceea ce e al tău, ceea ce ești tu. E un lucru care merită orice sacrificiu. Și trebuie făcut. Cu prețul vieții trebuie făcut!”. Schimbarea discursului se observă chiar din titlul Soarele calm, unde determinantul îmblânzește, temperează arderea ideologică.
